Localitatea CĂRPINIŞ (în germană: Gertianosch, Gertjanosch, în maghiară: Gyertyámos, în sârbă: Грћанош – Grćanoš.
Prima atestare documentară este menționată într-o hartă a Banatului în 1761 în care se referă că, în anul 1677, există o localitate pe un amplasament apropiat față de actuala localitate cu denumirea de Chepe de Gerdyanos, ca apoi, în 1380, să fie menționat Chepe de Gertyanus. Aceasta ultimă denumire apare într-o hartă publicată în 1778.
O altă atestare documentară a localității Cărpiniș, după A. Ordodi și V.Bochiș în Contribuții la istoria învățământului din Banat până la 1989, există din anul 1387.
În anul 1552 localitatea cade pradă distrugerilor lui Ahmed Pașa și în următorii 214 ani este mentionată în cronici și pe hărți ca teritoriu nelocuit. Din 1552 acest teritoriu aparține de cialatul Timișoara cu legislație turcească.
În urma luptelor austro-turce, în care prințul Eugen de Savoia, eliberează orașul Timișoara în vara anului 1718, fapt pentru care duce la pacea de la Pasarovitz în 21 iulie 1718 și teritoriul actual al Cărpinișului, devine domeniul de coroană a familiei de Habsburg.
Așezarea populației germane pe acest teritoriu a avut loc în timpul celei de-a doua colonizări, pe vremea împărătesei Maria Tereza, 1740 – 1780, colonizarea care s-a derulat între 1736-1771. Vatra vechii comune nu se află pe actualul amplasament, fiind undeva la 1,5 km spre vest.
Ajuns sub dominația împăratului Austriei în 1718, localitatea se reînființează cu un număr de 73 de case, locuitorii români ocupându-se cu creșterea animalelor și prelucrarea lemnului, dat fiindcă în zonă existau păduri de carpeni, de unde și derivă denumirii localității Carpen-Gyertyan-os. Mai mult, stema actuală a comunei conține frunze de carpeni.
Pășunile și o parte din păduri erau în proprietatea lui Dobrin Mali, teritoriu ce aparținea unui conte din Bobda.
După istoricul austriac Dr. Franz Von Miklosich, comuna s-ar fi numit Grdonovo, iar mai târziu Grdonova și după aceea Gertzonosch.
În anul 1766, conform unei ordonanțe a administrației statului austriac, comuna a fost desființată și amplasată pe teritoriul actual. Această ordonanță s-a datorat faptului că împarăteasa Maria Tereza în anul 1740-1780 a organizat cele două mari colonizări în acea zonă coordonate de consilierul de administratie Johann Wilhem von Hildebrand.
Între anii 1776-1778 localitatea a fost colonizată de 56 de familii de șvabi. Datorită acestui fapt, o parte din populația românească a emigrat în satele de langă Bazoș, iar 47 de familii s-au mutat în noua așezare înființată.
În intervalul de timp 1781-1784, localitatatea, din punct de vedere administrativ aparținea de Iecea Mică, iar în anul 1785, printr-o ordonanță a administrației, obține statutul de comună.
Evoluția demografică din anul 1784 a fost următoarea :
- în anul 1784- comuna avea 1090 de locuitori ;
- în anul 1811- comuna avea 1262 de locuitori ;
- în anul 1820- comuna avea 1830 de locuitori ;
- în anul 1839- comuna avea 1551 de locuitori ;
- în anul 1851- comuna avea 2061 de locuitori ;
- în anul 1861- comuna avea 2434 de locuitori ;
- în anul 1870- comuna avea 2795 de locuitori ;
- în anul 1880- comuna avea 3130 de locuitori ;
- în anul 1889- comuna avea 3296 de locuitori ;
- în anul 1890- comuna avea 3042 de locuitori ;
- în anul 1899- comuna avea 3100 de locuitori ;
- în anul 1900- comuna avea 2755 de locuitori ;
- în anul 1910- comuna avea 2775 de locuitori ;
- în anul 1919- comuna avea 2581 de locuitori ;
- în anul 1935- comuna avea 3206 de locuitori.
În revoluția burgheză din anii 1848-1849, 200 de cetățeni ai comunei au participat la revoluție, din care 17 și-au pierdut viața. În 2 noiembrie 1848 s-a dat o bătălie între armata revoluționară maghiară (honvezi) și armata habsburgică (ulani) în care au căzut 15 ostași din trupele revoluționare.
În primul război mondial (1914-1918), din localitate au fost înrolați 620 de cetățeni, din care au căzut pe câmpul de luptă un număr de 41 de ostași.
În cel de-al doilea război mondial au fost înrolați 740 de cetățeni ai comunei, din care 72 și-au pierdut viața. În acest ultim război, inițial toți au fost înrolați în armata română. În anul 1942, conform unei înțelegeri între mareșalul, Ion Antonescu și Adolf Hitler, militarii înrolați de etnie germană au fost transferați în structurile militare germane. Odată cu înfrângerile pe care le suferea armata germană, din partea aliaților și apropierii trupelor sovietice, la 17 septembrie 1944, 250 de persoane de etnie germană se refugiază într-o localitate din Austria. După război, o parte din cei plecați, circa 120 de persoane, se înapoiază în localitate.
Represaliile armatei roșii de ocupație se răsfrâng în mod brutal asupra locuitorilor comunei, astfel că, în vara anului 1945, o mare parte a femeilor și bărbaților de etnie germană, între 18 și 35 de ani, au fost deportați în Uniunea Sovietică pentru muncă silnică, la minele de neferoase, în ținuturile Dombașului.
Parte mare a acestora, circa 30% nu s-au mai întors, supraviețuitorii întorcându-se în anul 1951.
Noul regim instaurat de puterea sovietică a exercitat o altă nedreptate asupra locuitorilor comunei, deportând circa 20% din populație, între anii 1952-1956, în Câmpia Bărăganului și Balta Mare a Brăilei, aceștia fiind declarați chiaburi.
Localitatea IECEA MICĂ
Localitatea IECEA MICĂ (în germană: Kleinjetscha, în maghiară: Kisjecsa).
În Evul Mediu a existat în acest loc o așezare care se numea Ewcze sau Ocse, fapt dovedit prin documente nobiliare medievale, cea mai veche atestare documentară fiind din anul 1467. După 1500 si până la cucerirea Banatului de către austrieci, nu se mai cunosc alte date despre vechea așezare.
Actuala localitate s-a întemeiat în 1769-1770, prin colonizarea cu germani, în cadrul celui de-al doilea val de colonizări a Banatului, numit și Colonizarea Tereziană (Theresianische Ansiedlung) deoarece ideea și coordonarea i-a aparținut Reginei Maria Tereza. Responsabilul cu întemeierea noii colonii a fost consilierul Neumann. Atunci au sosit aici 150 de familii de germani (șvabi), agricultori și meseriași din Pfalz, Alsacia, Lorena și Würtenberg. Coloniștii au construit 100 de case și școala. Colonia a fost numită Klein Jetscha.
În 1781, mai multe familii germane din localitate se mută în Cărpiniș.
Biserica romano-catolică a fost construită în 1813. Biserica a fost donată de credincioșii romano-catolici, spre folosință, către credincioșii Bisericii Ortodoxe Române, în anul 2003, și sfințită de către P.S Sa Lucian Lugojanul. Edificiul poartă hramul Sfântul Ilie.
În 1865, un puternic incendiu a mistuit jumătate din sat.
Iecea Mică a fost un sat șvăbesc în toată puterea cuvântului. Foarte puțini reprezentanți ai altor etnii s-au stabilit aici. Caracterul exclusiv german s-a păstrat până la al doilea război mondial, nefiind influențat de administrația românească interbelică. O dată cu războiul, unitatea demografică a germanilor se sparge, din diferite motive: încorporarea în armata germană și moartea pe front, persecuțiile politice care au urmat, deportările în Siberia, refugierea în Germania, etc.
După instalarea sistemului comunist, numărul germanilor din România în general, și din Iecea Mică în special, a început să scadă vertiginos. Între 1951-1956 au fost deportate în Bărăgan 122 de persoane, majoritatea germani. În 1966 în Iecea Mică mai trăiau 543 de germani, adică jumătate din câți trăiau înainte de război. În locul lor au venit români, în mare parte veniți din alte părți ale țării, din diferite motive politice și economice. Cert este că guvernul comunist a încurajat și susținut românizarea satelor germane. În acest scop, le-a acordat etnicilor germani dreptul de a părăsi țara și de a pleca în Germania în schimbul unor sume în valută. Ca atare, mulți dintre cei care mai rămăseseră au luat această cale. În final, după căderea comunismului, au plecat și ultimii germani. La recensământul din 1992, în Iecea Mică mai locuiau 20 de germani.
Pe teritoriul satului Iecea Mică, arheologii Muzeului Banatului din Timişoara au făcut descoperiri arheologice care atestă vechimea aşezării. Astfel, la ieşirea din Iecea Mică, spre est, la o jumătate de kilometru distanţă, în apropierea sondei de extracţie 35, săpăturile au scos la lumină o întinsă aşezare daco-romană. Aici a fost descoperită o monedă de bronz din vremea împăratului Constans, iar la aproximativ doi kilometri de acest punct a fost descoperită o altă monedă de bronz, cu chipul împăratului Valentinianus I.
Tot la Iecea Mică, în punctul numit Raspas, pe un promotoriu cu un diametru de 250 de metri, au fost găsite urme ale unor locuinţe daco-romane. Nu departe de sonda 30, spre nord, în apropiere de şoseaua ce duce spre comuna Biled, au fost descoperite mai multe fragmente ceramice datate între secolele VIII-XI după Christos.